Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc
După retragerea romanilor din Dacia (271), locuitorii rămaşi nu au mai avut stat. Ei au trăit numai în sate, deoarece oraşele romane au fost părăsite. Când unii dintre migratori (goţii, gepizii în secolele IV-V, avarii, slavii în secolul VI) s-au aşezat pe teritoriul ţării noastre, şi-au impus autoritatea militară asupra locuitorilor din anumite zone, punându-i probabil să le plătească tribut. Dar pentru că numărul lor a fost mic, în timp au fost asimilaţi de populaţia locală, trecând şi ei la viaţa sedentară.
Despre organizarea politică a locuitorilor din spaţiul românesc la începutul evului mediu se cunosc foarte puţine informaţii. Se ştie că în secolul al IX-lea existau organizaţii politice prestatale numite cnezate, voievodate sau ţări, alcătuite din mai multe sate. Conducătorii acestor teritorii autonome, cnezi sau voievozi, erau fie români, fie migratori, dar populaţia era majoritar românească. Românii apar, în izvoarele medievale străine, sub numele de vlahi, blachi, olahi sau valahi. Ei erau de religie ortodoxă şi adesea erau supuşi unor presiuni de către papă sau regii maghiari să treacă la catolicism. Formaţiunile prestatale româneşti erau sub controlul unor forţe politice străine (maghiarii în Transilvania şi Ţara Românească, tătarii şi cumanii în Moldova, bizantinii în Dobrogea).
a. Formaţiuni prestatale (autonomii) în Transilvania
Primele formaţiuni prestatale pe care le cunoaştem din sursele istorice scrise sunt în Transilvania. Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum - Faptele ungurilor) scrisă de notarul unui rege maghiar din secolul XII, prezintă istoria venirii maghiarilor în Ungaria (în 896) şi, în acest context, precizează informaţii despre organizarea politică a Transilvaniei.
Anonymus aminteşte că, la sfârşitul secolului IX, existau în Transilvania voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut. El îl numeşte pe Gelu, blac, adică român, ceilalţi doi e posibil să fie slavi. Aceşti voievozi au luptat cu şefi de trib maghiari, care au pătruns în anumite zone ale Transilvaniei. Arheologii au încercat să localizeze aceste voievodate, după cetăţile întărite descoperite pentru această perioadă. Se pare că voievodatul lui Gelu se afla în centrul Transilvaniei şi avea sediul probabil în cetatea Dăbâca, cel al lui Menumorut era în Bihor, iar cel al lui Glad în Banat. Gelu este înfrânt de o căpetenie maghiară, Tuhutum, şi teritoriul voievodatului său va fi stăpânit de urmaşii acestuia. Glad îi învinge pe maghiari şi formaţiunea sa politică îşi păstrează independenţa. Menumorut este învins de nişte căpetenii maghiare şi în final hotărăşte ca fiica sa să se căsătorească cu fiul ducelui maghiar Arpad. La moartea lui Menumorut voievodatul său rămâne ginerelui pentru că nu avea un alt fiu. Deci, la sfârşitul secolului IX, două voievodate locuite de români ajung sub stăpânirea unor căpetenii de trib maghiare.În anul 1000 maghiarii se creştinează şi îşi formează un stat, sub conducerea regelui Ştefan I. După acest an, statul maghiar începe cucerirea Transilvaniei. Informaţii despre formaţiuni politice existente în Transilvania în secolul XI aflăm din izvorul istoric Viaţa Sfântului Gerard. În centrul Transilvaniei, la conducerea unui voievodat se afla Gyula. El intră în conflict cu regele Ungariei, Ştefan I, şi teritoriul său este cucerit şi alipit Ungariei. În Banat se afla Ahtum, un urmaş al lui Glad. El este ucis de trupele regelui Ştefan şi teritoriul său este alipit Ungariei.
b. Formaţiuni prestatale (autonomii) în Ţara Românească